Nu suntem străini nicăieri – “Melcul”, de Lia Bugnar

https://www.ziarulmetropolis.ro/program_teatru/melcul/

Povestea Melcului Liei Bugnar este inspirată din realitate. O poveste a trecutului, rod al unei realități la fel de prezente și în zilele noastre. Prin anii ’80, poeta Ana Mureșanu, rămasă văduvă mult prea devreme, părăsește definitiv România. Sfârșește în casa unor bătrâni nemți, pe care îi are în grijă. Duce o viață fără preocuparea zilei de mâine alături de familia Bauhofer, care o tratează ca pe un membru al familiei. Iar ea, Ana este dedicată, serioasă, empatică și grijulie cu cei doi. Le gătește, îi oblojește, le ține de urât mai ceva ca o fiică iubitoare.

De cealaltă parte, regăsim un cuplu de bătrâni – o ea în scaun cu rotile, complet nefuncțională, ca o legumă și un el țintuit într-un fotoliu, etern îndrăgostit de Lili a lui. El trăiește pentru Lili, în timp ce Lili trăiește prin el. Bătrânul îi vorbește soției sale tot timpul, pare să aibă, chiar, un dialog imaginar cu ea. Pare că în mintea lui, ea îi răspunde încă, ea își dă sau nu acordul, se supără ori bucură, de aceea o pomenește în fieșce frază, pe care o începe cu: Lili zice că…

Constantin Cojocaru creează un personaj atât de emoționant, de tulburător, de o sensibilitate ieșită din comun. Este, oarecum îndrăgostit în secret și de Ana, dar o îndrăgosteală mult altfel față de iubirea ce i-o poartă doamnei Bauhofer, pentru că, în accepțiunea lui, Lili este ca o icoană. O îndrăgosteală instinctuală, juvenilă, o alunecare către realitate, până la urmă. Căci, în realitate, soția lui nu îi mai vorbise de ani buni, în timp ce dulcea și frumoasa Ana, cu tinerețea-i ispititoare, este foarte prezentă în viața lui.

Ana o duce pe Lili să vadă împreună lebedele, mai mult, îi atribuie acesteia grația unei lebede, îi vorbește încontinuu, deși niciodată nu primește înapoi vreun răspuns. Zi de zi își bea cafeaua cu domnul Bauhofer. Pare să nu îi iasă din cuvânt, dar nu din obligația impusă de relația angajat-angajator, ci din pur respect, din omenie, din nevoia și dorința de a oferi. Casa Bauhofer, deși seamănă cu un salon de spital de îngrijiri paliative, are în ea iubire și respect. Însă în ea, Ana doar supraviețuiește, parcă s-ar autopedepsi. Își permite luxul de a trăi puțin atunci când cedează avansurilor nepotului domnilor Bauhofer, care o seduce, în încercarea de a pune mâna pe averea bătrânilor muribunzi. Doar că Ana nu vrea să trăiască pentru ea până la capăt – când Frank îi propune să plece cu el, alege să rămână lângă cei doi bătrâni neputincioși.

Maria Obretin joacă rolul unei Ane complexe, o luptătoare cu un destin asumat, dar și o femeie delicată, fragilă. Emilia Dobrin, aici bătrâna Bauhofer este ca o păpusă din porțelan. Are doar două intervenții în piesă, la început și la final, două intervenții pline de metaforă, de poezie. Letiția Vlădescu și Virgil Aioanei dau o altfel de culoare spectacolului. Letiția cântă foarte bine, apoi joacă rolul Lorei, o tânără dependentă de droguri ce trebuie cu orice preț să își procure doza. Virgil, ca și Lora, sunt personaje antitetice Anei și bătrânului Bauhofer. Însă toate personajele au în comun însingurarea, dureri și drame care îi aseamănă foarte tare.

Melcul este personificat de către fiecare dintre personaje. Este, de fapt, fiecare dintre noi, așa cum spune însăși Lia Bugnar: o făptură care nu este niciodată străină nicăieri, pentru că are casa în spate. Iar casa noastră suntem noi înşine, nu adresa din acte. Dacă suntem în armonie cu noi înşine, nu suntem străini nicăieri.

Mergeți la Metropolis, Melcul se joacă și în luna februarie!

 

Teatrul Metropolis

„Melcul” de Lia Bugnar

Regie: Lia Bugnar

Poem de Ana Mureșanu

Scenografie: Iulia Gherghescu

Light design: Marius Atanasiu

Distribuție:

BĂTRÂNUL – Constantin Cojocaru

ANA – Maia Morgenstern / Maria Obretin

LILI – Emilia Dobrin

LORA – Letiția Vlădescu

FRANK – Virgil Aioanei / Vitalie Bichir

Fotografii: Maria Ștefănescu

 

Dă mai departe

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of