Limite, de Mihaela Michailov și Radu Apostol

Copil fiind, am cochetat multă vreme cu gândul de a mă îndrepta către o carieră în învățământ; visam să predau limba franceză, marea mea iubire din clasa a doua și până în prezent. And counting. Ca atare, am ținut mult la profa mea de franceză, persoana care a iscat, prin modul ei de predare, pasiunea mea pentru limba aceasta. De-a lungul timpului, au fost și materii pe care le-am urât. Sau de care îmi era teamă, mai degrabă. Privind în urmă acum, nu știu dacă îmi era teamă de materia în sine sau de profesorul care o preda.

În relația cu părinții, pe de altă parte, pe vremea mea, trebuia să fii extraordinar de bun, cel mai bun, să tinzi către olimpic național pentru a primi un Bravo! de la mama ori tata. Notele mai mici de 10 provocau un șir lung de întrebări și comparații cu cei mai buni sau mai bine pregătiți decât tine, iar cele mai mici de 7-8 generau pedepse, fără drept de apel: închis în cameră – învățat – ascultat.

Astăzi, nu se mai insistă atât de mult pe școală. Sunt zone rurale unde nici măcar nu (mai) există școli, iar în urban, instituția școlară este lipsită de fundație, după cum sugerează și elemente din decorul spectacolului Limite, jucat la Centrul de Teatru Educațional Replika.

Mihaela Radescu interpretează roluri multiple de profesori și al unui părinte ce se află simbolic pe același teren – într-un șantier în lucru de ani de zile, încă fără temelie: școala. Acolo unde toți cei implicați ar trebui să conlucreze, să pună câte o cărămidă la baza educației viitorului, adulții se împotmolesc în discuții în contradictoriu, în lupte inutile de putere, în interese, în ambiții ce se transmit elevilor, care reacționează, la rândul lor, prin bullying, prin comportamente vicioase, violente, prin atitudini agresive la adresa colegilor și a profesorilor.

Plecând de la un caz real de bullying aplicat de către un elev de familie bună unei colege cu probleme de greutate, Limite ne invită la un auto-scan destul de riguros prin care să stabilim, noi pentru noi, gradul de vină al fiecăruia și nevoia de focus și implicare în ceea ce contează cu adevărat, când vine vorba despre educația copiilor noștri.

Rezultat al unei îndelungi documentări, al unei imersiuni în profunzimile instituției școlare, Limite nu arată cu degetul pe nimeni în mod special, pentru că, în fond, nu există un singur vinovat și nici nu este acesta scopul, de a căuta vină. Este, în schimb, un wake-up call foarte necesar pentru elevi – părinți – profesori, întrucât școala a devenit un spațiu cu care niciunul dintre aceștia nu se mai identifică.

Limite este unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut la Replika, datorită întregii compoziții atât de riguros și în detaliu gândită și pusă în scenă: decorul, simbolistica, textul, traducerea impecabilă în limba engleză, distorts-urile vocale acordate fără cusur, de ușurința ieșită din comun cu care Mihaela Radescu întrupează, la foc continuu, alt și alt personaj, de expresivitatea și dăruirea cu care interpretează fiecare rol, încât nu o poți scăpa din ochi o clipă.

 Limite m-a repus față în față cu visul meu din copilărie și m-a făcut să mă întreb ce fel de profesor aș fi (fost). Și mi-a mai dat un exercițiu de reflecție important: Ce fel de părinte voi fi?

Mă bucur că spectacolul ajunge și dincolo de granițe și m-aș bucura ca cei care au ocazia să îl vadă să nu îl rateze, pentru că este foarte bun și necesar!