Între agonie și extaz – „Vivien Leigh: Ultima Conferință de Presă”, de Marcy Lafferty

Iubesc monodramele. Motivul este, pe cât de simplist, pe atât de justificat: o mono-operă poate să fie excelentă sau un eșec. Ca și actor, nu pare lucru ușor să ridici publicul în picioare, la finalul unei reprezentații, de unul singur. Ca și spectator, mă simt privilegiată să pot asista la asemenea show-uri. Și am văzut unele atât de bune, încât mă duc, fără excepție, cu așteptări mari la următoarele.

Marcy Lafferty a scris Vivien Leigh: Ultima Conferință de Presă în 2004 sub forma unui one-woman show pentru ea însăși, interpretând-o cu succes de-a lungul și de-a latul Marii Britanii. Portretizarea îmbătrânirii actriței, laolaltă cu aducerile aminte despre succesul fulminant pe plan artistic, împresurat, însă, de boală, a fost preluată de scene din întreaga lume. La noi, a adus-o nimeni altul decât maestrul Radu Beligan, după cum povestește Lamia, fiica irepetabilului actor și cea care avea să o și joace pe Vivien: În anul 2010, căutam cu disperare o piesă de teatru care să mă seducă, să mă motiveze, cu care să rezonez, care să mă provoace să-mi depăşesc limitele şi să arăt acele faţete mai puţin cunoscute ale personalităţii mele histrionice. Căutam o piesă aşa cum caută câinele iarba de leac. Şi, cum nimic nu e întâmplător, coincidenţa fericită a făcut ca tatăl meu, neobosit căutător de piese de teatru noi şi interesante, să descopere acest text şi să se gândească imediat la mine. A făcut rost de el, mi l-a dat şi mi-a spus: «Trebuie neapărat să joci acest rol! E un rol pentru tine.»

Am fost extrem de curioasă să o văd pe Lamia Beligan într-un spectacol hollywoodian. Ni s-a arătat în toate felurile, glisând de la feminitate, finețe, grație și eleganță către hăul alienării. Ne-a arătat-o pe Vivien în toate ipostazele, de la o non-entitate, la un star internațional, la soție, la mamă, la adulteră, la femeia îndrăgostită nebunește de Sir Laurence Olivier, până la femeia neajutorată, neînțeleasă, cuprinsă de nebunie.

Fiecare fibră a Lamiei Beligan transmite, neîncetat, emoție. Mâinile, picioarele, i se mișcă, parcă în voie, ca într-un act de pantomimă. Ne desenează sentimente, care ne poartă cu ele înapoi în timp, ca niște actori de sine stătători. Lamia jonglează cu atâta naturalețe între monomimă, discurs, frazare fără cusur, elemente de balet contemporan, fără a pierde contactul cu publicul, și nu orișicum – îl fixează indirect, îi activează butoane de undeva din spatele capului, îl săgeată, îl emoționează, îl tulbură, îl face să vibreze laolaltă cu ea.

 Lamia realizează personificarea personajului Vivien, omul, din momentul în care cariera sa începe, apoi începe să scârțâie, până la lupta cu depresia, când îi epuizează lui Laurence orice resursă de răbdare și înțelegere. Și întrupează atât de bine personajul, încât pare a fi povestea ei. Asta înseamnă, după părerea mea, să ai de-a face cu un artist desăvârșit – să ajungi să confunzi personajul cu actorul sau invers.

Lamia Beligan este o forță inepuizabilă, un narator extraordinar și un actor complet. Redă cu o naturalețe năucitoare alegoria viață-moarte, agonie-extaz, fericire-tristețe. Împreună cu regia Lianei Ceterchi și muzica lui  Max Bruch, oferă un tribut, ba mai mult, un mini-documentar de excepție despre cea care a fost Vivien Leigh.

Spectacolul se joacă, încă la TNB. Cei care vor să o cunoască mai bine pe Scarlett O’Hara, protagonista capodoperei Pe Aripile Vântului, haideți la teatru!

Acest articol a fost publicat ți pe site-ul Bucureștii Vechi și Noi.

Trailer:

Distribuția: Lamia Beligan

Regie: Liana Ceterchi