Și păpușile mor – “Regele Moare”, după Eugène Ionesco

Să privești moartea în ochi nu e deloc ușor și nici confortabil. Când ea este acolo, oriunde ai întoarce capul, oricât ai încerca să îți distragi atenția de la ea, să o negi, să îi descânți ca să plece, să o dormi, să o sperii, să o păcălești. Să încerci să grăbești timpul înapoi, când de fapt, tu nici măcar nu mai poți alerga, cel mult șchiopătezi niște ultimi pași până ce te prinde din urmă și intră în tine, paralizându-te treptat, până te scoate din funcțiune complet.

Așa își face apariția și Bérenger – în pași poticniți de șotron, îmbrăcat în hainele sale de rege, senin la chip și pus pe glume. E rege, deci nemuritor, crede el. Nu observă sau nu vrea să observe frigul care s-a lăsat peste regat, praful, descompunerea statului său. Nu observă că tronul îi este transformat într-un pat așezat pe o scară, aceeași scară pe care își va face ieșirea din scena vieții.

Marguerite, întâia lui soției, îi dă crunta veste: Vei muri! Și de atunci începe numărătoare inversă, în timp real, pe care o ține însăși fosta regină. Scurgerea timpului este surprinsă totodată în scenografie de nisipul care picură ca într-o clepsidră într-un plan secund, în spațiul inferior al scenei, locul care sugerează trecerea Dincolo. Acolo sfârșesc trupurile celorlalte personaje, rând pe rând. Dezintegrarea graduală este sugerată și de personajul Guard, care rămâne la un moment dat fără picioare.

Când norii nu îl mai ascultă, Bérenger își confecționează propriul soare, pe care îl ascunde în buzunar, alături de nori și o mare în miniatură, pentru a le lua cu el în viața de apoi. În disperarea sa, ar vrea ca odată cu el să se sfârșească totul. Ar vrea și n-ar vrea. Nici el nu știe ce mai vrea. Poate dacă s-ar preface în copil… Poate dacă s-ar băga la somn nițel… Sau poate se va întoarce, așa cum îi sugerează iubita sa regină Marie.

Ingenioasă alegerea personajelor de către regizoarea Eliza Păuna. Pentru Bérenger, folosește chipul lui Ionesco. În fond, autorul a scris Regele Moare tocmai pentru a învăța el însuși să moară, căci aceasta a fost cea mai mare temere a lui Ionesco. Marie și Marguerite, înger și demon, iubire versus conștiință, două personaje antitetice, au chipul identic. Juliette este servitoarea și infirmiera casei regale, o Cruella de Vil cu bărbia și limba ascuțită, asemenei celei din 101 Dalmațieni, iar Guard-ul poartă mustăți de Dali. Împreună, personajele sugerează faptul că, indiferent de statut, – rege, scriitor, personaj de desen animat, ori pictor – în fața morții, suntem egali. În fața morții ne dezgolim de orice titulatură care ne promitea perenitatea și rămâne din noi aceeași carcasă trădătoare, scheletul uman.

Textul foarte bun și frazarea mânuitorilor păpușilor cu suflet îți intră în cap și te scanează complet, te caută de gânduri ascunse și de frici, oprindu-se acolo de unde a pornit, în cap. Vocile, tonurile, nuanțele acestora sunt impecabile. Coordonarea și comunicarea actorilor mânuitori a adus în fața noastră un moment extrem de sensibil, până la lacrimi de sensibil, căruia nu i-au lipsit momentele de ironie fină, tipic ionesciene, redate cu atât mai spectaculos cu cât vorbim despre teatru de animație.

În caz că v-am făcut curioși de cum ar arăta o piesă ionesciană montată cu ajutorul unor păpuși, rezervați-vă un loc la Teatrul Țăndărică, aveți numai de câștigat.

Trailer:

Adaptare după  Eugène Ionesco

Regia și adaptarea:  Eliza Păuna

Scenografia: Sabina Veșteman și Bianca Veșteman

Design păpuși: Sabina Veșteman

Construcție păpuși: Daniel Stamate

Muzica: Bobo Burlăcianu

Foto: Andrei Roșianu

Vârsta: Adulți

Durata: 60min

Distribuția:  Ioan Brancu, Liliana Gavrilescu, Cristina Țane, Mona Toncu, George Simian, Ștefan Craiu

 

 

Dă mai departe

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of