Din cele mai vechi timpuri au existat căpetenii pe care poporul le-a urmat orbește: lideri mai educați, mai pregătiți, mai vocali, mai vizionari, mai buni organizatori – cel puțin în teorie. E drept că avem nevoie de conducători ca să putem funcționa într-un oareșce tandem, dar parcă socoteala din parlament nu se potrivește cu cea din teoria noastră. Ne-am amuzat o perioadă bună pe seama bâlbelor Vioricăi, am râs și compus memes pe seama frezei lui Trump, bancurile cu Hitler și Putin au făcut înconjurul Facebook-ului, în timp ce râsul era, de fapt, pe noi: Trump își vedea de zidurile lui, de legile lui anti-avort, PSD-ul elibera deținuți periculoși… are rost să mai continui?!
Suntem bombardați cu artilerie grea de informație, fake news, real news, God knows… Vrem și avem nevoie să știm ce se întâmplă cu noi, dar suntem limitați la a urmări știrile online, la TV ori radio, neputincioși, frustrați, înspăimântați, furioși, unii dintre noi dornici de schimbare, determinați să participe la schimbare, fără a ști, însă, încotro să se îndrepte. La nivel micro, individual, unii aleg să nu consume informație de fel, alții ingerează sentimentele acestea nemestecate și se resimt puternic.
În prima zi de Undercloud12 s-a jucat la Muzeul Țăranului Român Cataclisma. Andrea Gavriliu a conceput un manifest personal împotriva cataclismului global către care ne îndreptăm. Își începe călătoria din prezent înapoi în timp, în anii 1980-1990 cu muzica lor disco, musicals și glamour și o sfârșește ca o cave woman. Pare să se încarce din noi, din public, întrucât ne privește îndelung, asimilează, empatizează, ca apoi să se descarce asemeni unei mitraliere care (ar) rade tot în jur.
Andrea pantomimează discursuri celebre, își exteriorizează trăiri pe care pare să nu le mai poată stăvili, corpul său reflectă efectele vocilor de pe fundal asupra minții, auspra întregului sine… pe scurt, își pierde controlul în mod controlat.
S-au succedat sub ochii noștri mai multe tablouri bitter-sweet, ironice, dar moralizatoare, care ne-au lăsat cu gura căscată. Andrea devine nu vocea, ci corpul unei lumi îmbuibate cu informații absurde, o lume care dă pe dinafară de neputință. Devine corpul nostru. Scena de pe budă în care artista încearcă să lupte cu demonii ce îi stăpânesc corpul și mintea, ca într-un soi de ritual de exorcizare este halucinantă. De altfel, întreg spectacolul este o transă, atât pentru ea, cât și pentru spectator, o transă care pentru mine personal continuă și care sper să continue până ce îmi voi relua doza la următoarea reprezentație de la unteatru.
Andrea Gavriliu a dat dovadă de o forță fantastică, s-a armonizat incredibil, corpul, mintea, chipul i-au funcționat în consens, creând un moment care cred și sper că va ajunge departe. Este unul dintre cele mai bune one woman show-uri pe care le-am văzut în ultimii ani și cred că are șanse să cucerească public local, dar și internațional. Este un spectacol-manifest care te ajută să conștientizezi gravitatea situației sau care pur și simplu ți-o confirmă, dar mai ales te îndeamnă să acționezi, cât și cum poți, să participi la această exorcizare, fără a aștepta o direcție clară din partea altcuiva.
Mergi neapărat să vezi Cataclisma la unteatru, este ge-ni-al!
Concept, coregrafie, ilustrație muzicală și interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini și sunet: Paul Drăguș
Mulțumiri speciale: Gabi Costin
Durata: 55 minute