Comedia dell’arte își are originile în Italia secolului al 16-lea și își păstrează celebritatea încă cel puțin două secole mai apoi. Se inspiră din schițele comice, adică scenete cu o durată de 1 până la 10 minute, interpretate de personaje purtând măști caraghioase, atent costumate și cu un simț al umorului irezistibil. La crème de la crème: scenetele nu sunt neapărat regizate, ele pot fi și improvizate, iar comedia impro mi se pare un adevărat challenge – poate fi o reușită sau un fiasco.
După ce am văzut WANTED la Nottara, auzind reacții de prin public la final, am înțeles că nici nu trebuie să știi prea multe despre comedia dell’arte dacă ești în *sala potrivită, la spectacolul potrivit, cu actorii potriviți. Te transpui pe nesimțite într-o Veneție a secolului al 17-lea, unde, pe o scenă în buric de oraș sau într-o sală improvizată sau una de spectacole se perindă câteva personaje cu fețele ascunse sub măști, cu trăsături de-a dreptul ilare.
Pantalone, Speloncina, Dottore, Capitano Pizzapasta, Matilde, Arlecchino și Cannolo își fac intrarea spectaculos, se prezintă pe rând, urmând apoi să înceapă show-ul. Împletind comicul de nume cu cel de situație și de moravuri, Massimiliano Nugnes ne arată sub o formă amuzantă un fond ce trebuie decriptat de către spectator. Personajele poartă măști pentru că pot fi oricine, absolut oricine care se regăsește câtuși de puțin în unul dintre personaje. Au trăsături exagerate, grotești, tocmai pentru că, în fapt, rolul comediei este de a amuza, pe de-o parte, dar și de a ironiza și caricaturiza moravuri, situații și tipuri de caracter. Și cred că este o formă foarte smart de a educa, fiindcă acest gen de comedie te atrage în poveste fără să îți dai seama și nu doar te amuzi pe cinste, dar și pleci cu niște povețe sănătoase.
Sunt în text câteva trimiteri la prezent și cred în relevanța lor, pentru că, până la urmă, aceste tipologii se regăsesc și astăzi printre noi. În noi. Pantalone este tipul personajului pentru care, a fi al doilea cel mai bogat om din comunitate este un motiv de dramă. Dottore crede cu tărie că femeile nu au drepturi, alegând el pentru fiica lui pretendentul ce va să îi devină soț; Matilde, poate din considerente genetice, poate nu, este pe cale să aleagă o viață glamour în defavoarea iubirii, iar Capitano Pizzapasta este preocupat de propria bunăstare și cam atât. Singurele personaje care în autenticitatea și simplitatea lor sunt fericite sunt Speloncina și Cannolo; iar ca în orice poveste cu happy ending în care binele și iubirea înving, există un erou al binelui, care readuce lucrurile pe făgaș normal, aici, Alfonso.
În afară de textul bun, de momentele de dans și cântec, de veselia pură, de povestea cu tâlc, am remarcat coordonarea incredibilă dintre actori. Au făcut echipă foarte bună, dar și individual au avut momente pentru care a fost evident că au muncit intens. And it paid off; reprezentația de aseară a fost un succes, cu aplauze pe măsură. Recomand din suflet acest spectacol pentru felul în care Breasla Actorilor, sub coordonarea autorului-regizor Massimiliano Nugnes, l-a pus în scenă și pentru personajul meu preferat, adică Pantalone, interpretat genial de către Robert Poiană.
Trailer:
Distribuție:
Pantalone Avari – Robert Poiană
Dottore Gulielmo – Alexandru Tudor Sabău
Alfonso / Arlecchino – Liviu Chițu
Capitano Pizzapasta – Mihai Hurduc
Matilde – Laura Manea
Speloncina – Cezara Munteanu
Cannolo – Alex Floroiu
Realizatori:
Textul și regia: Massimiliano Nugnes
Măști: Stefano Perocco di Meduna
Coregrafie: Ioana Macarie
Scenografie: Mădălina Sandu
Costume: Ioana Colceag
Machiaj: Cristina Sinoae
Afiș: Mădălina Sinoae
Fotografii: Melissa AntonescuMulțumiri speciale: Diana Mihaela Moțea, Claudiu Brăneanu, Bogdan Boeru
*Apropo de sala potrivită, un singur gând simt nevoia să transmit: oamenii din spate, de la tehnic, omul, de fapt, pentru că era unul singur care a vorbit încontinuu, de multe ori v-am auzit mai bine decât pe actori și e neplăcut. Apoi, nepotrivit mi se pare și să întârzii la spectacol și să mai intri. Mai mult, să deranjezi jumatate de rând, ca să te așezi pe locul tău, deși mai sunt locuri în spate. Dar asta este altă discuție.