Poveștile de iubire ce se nasc în copilărie au, de obicei, ca protagoniști un el și o ea la locul lor, jucăuși, care cel mult se țin de mână în drum spre casă. Iubirea adolescentină aduce cu ea primul sărut și tandrețuri specifice vârstei la care privim sexul opus cu alți ochi decât cei ai inocenței. Vine apoi perioada maturității, când devenim responsabili de acțiunile noastre și ne educăm copiii în a face diferența dintre bine și rău. Cam aceasta este teoria, în linii mari.
Rajiv Joseph, dramaturg american cunoscut pentru îndrăzneala lui de a sfida legile firii, schițează o poveste de iubire deviantă. De altfel, cutezanța de a aborda tematici originale i-a adus scriitorului un loc în finala Premiului Pulitzer pentru Dramă, în 2010.
Gruesome Playground Injuries pusă în scenă la Apollo 111 îi aduce în fața publicului pe Doug si Kayleen. Aceștia se cunosc pe când aveau 8 ani, în condiții ceva mai neobișnuite – la cabinetul medical al școlii. El, un explorator excentric care nu se dă în lături de la a încerca tot felul de experiențe funeste ce îi pun în pericol viața, ea, cu un stomac sensibil din pricina emotivității sale ridicate. Pe parcursul a 30 de ani, cei doi se tot reîntâlnesc, în cadru similar, mereu adăugând răni proaspete cicatricilor din trecut. Fiecare reîntâlnire pare a fi cea definitivă, cea care le va pecetlui legătura, însă acea nebunie care îi unește ireversibil, la fel de bine îi și desparte.
Secvențele de viață nu se succed temporal, fapt ce te face pe tine, spectatorul, să ții pasul, să rămâi alert și să imaginezi în gap-ul temporal un scenariu viabil. Spectacolul se joacă într-o cheie comică ce camuflează, însă, layer-e emoționale și emoționante: Doug și Kayleen sunt într-o stare continuă de alterare, de automutilare, cauzată de nevoia de apartenență, de aprobare, de relații familiale defectuoase, de întâlniri cu oameni ce contribuie la devitalizarea progresivă a acestora. De altfel, Doug are, la un moment dat, un monolog în care se întreabă De ce sunt toți atât de răi?!
Gruesome Playground Injuries m-a dus cu gândul la faptul că da, începem să adunăm răni din fragedă pruncie, iar unele nu apucă să se vindece până ce apar altele noi și tot așa. Kayleen este expresia durerilor ascunse, în timp ce Doug pare a fi reprezentarea acelorași dureri (deși pricinuite de evenimente diferite), însă vizibile cu ochiul liber.
Actorii Alex Bogdan și Maria Popistașu mi-au plăcut foarte mult. Mi-a părut nu că au jucat, ci că au trăit spectacolul acesta, iar asta este principala calitate a unui actor bun, din punctul meu de vedere. Cei doi au realizat un mulaj perfect cu personajele, fără a le lăsa să cadă în dramatism sau patetism, ci condimentându-le atât cât a fost nevoie pentru a reda o poveste inedită de iubire, cu o morală perfect valabilă ieri, azi și oricând: Love hurts, but love also heals. Mergeți să îi vedeți la Apollo 111, merită!
Cu:
Maria Popistașu
Alex Bogdan
Text: Rajiv Joseph
Regie: Maria Popistașu
Scenografie și costume: Maria Farcaș
Light Design: Tudor Lucaciu
Visuals: Andu Radu
Muzica: Cosmin Nicolae
Prosthethics: Ionel Popa
Poster art: Saddo
DTP: Alex Baciu