Se vorbește despre traumă tot mai mult, despre mutațiile ei peremptorii, încât părinții noi ajung să prea-permită, din teama de a nu trunchia sinele copilului din dotare. La pol opus, sunt părinți cu firi incisive, abrutizate, lipsiți de orice urmă de probitate, al căror temperament chiar asta face – provoacă o devitalizare progresivă a sinelui celui mic. Sau nu. Explic acest Sau nu. Cândva, când am început să o dau în bară ca părinte, am cerut o părere avizată (hai bine, două) și tare bine mi-au prins exemplele date de cele două Gabriele cărora le-am destăinut temerile mele. Ele mi-au spus că există întotdeauna posibilitatea să îți crești mușchiul suportabilității în detrimentul căderii în vid, încă de mic. Că cei ce răzbesc sunt cei expuși, puțin câte puțin, la niște greu. Și m-am mai liniștit. Mi-am adus aminte de toate acestea în timp ce urmăream absorbită spectacolul prodigios pus în scenă la Opera Comică pentru Copii.
Matilda răzbește. Ar fi putut foarte ușor și explicabil să cadă în acel vid, însă pare că a tras un loz bun de pe urma moștenirii genetice, spre deosebire de fratele ei mai puțin norocos. Ea și-a găsit resortul în cărți, în povești, fără a pierde, însă, contactul cu realitatea pe care a simțit să o repare, dispersând în jurul ei forța, determinarea și curajul revoltei. Matilda e în fiecare din acei oameni de pe scenă și din afara ei, iar un reminder ca acesta este mereu binevenit. Matilda sunt eu. Matilda ești tu. Matilda suntem noi.
Matilda este rezultatul muncii titanice a atâtor oameni, mai mici și mai mari, care au declamat ceea ce este în fiecare dintre noi – REVOLTA! Forța lui Împreună, efigia binelui triumfător în fața răului, în ciuda fricii inerente, în ciuda vârstei, a condiției sociale etc. De la Yona Dodo, fetița care a interpretat-o pe Matilda, continuând cu toți ceilalți copii, cu adulții atât de asumați în roluri, cu (trebuie să o menționez) vocea absolut angelică a Ancăi Florescu, care m-a făcut să plâng de fiecare dată când cânta, extraordinara acrobată Marilena Amironesei, care a vorbit, cântat, plâns, s-a bucurat, a desenat un întreg scenariu doar cu corpul. Absolut sublim! Am simțit fiecare om pe care l-am privit, de la copilașii din spatele meu, până la mama care s-a așezat lângă mine ca să își admire fetița ce juca un rol în spectacol mai îndeaproape, până la mămica care a plâns absolut tot spectacolul de emoție. Deși erau mulți copii pe scenă, mi s-au părut atât de mari, de înalți, de invincibili, iar sentimentul acesta a rămas cu mine. Copiii sunt o forță, copiii știu, copiii pot.
Când ne-am urcat în tren pe ruta Brașov-București doar pentru Matilda, habar nu aveam ce ne așteaptă. Au fost circa 3 ore în care am trecut, atât eu, cât și fiică-mea de nici 4 ani printr-o multitudine de emoții. Tare m-am bucurat să o văd emoționată, implicată, atentă, dornică de mai mult, revoltată… Am invidiat-o un pic că poate accesa deja astfel de lecții de la vârsta asta și tare sper că va rămâne cu ea călătoria noastră ca fetele, în căutarea Matildei. În căutarea Georgianei. În căutarea Marei. Și ce fain că ne-am și găsit!
Cred că acest musical se poate vedea cu sau fără copii, dar ideal cu. Și vi-l recomand din inimă!