Încă din cele mai vechi timpuri și până în perioada Renașterii, se puneau în scenă piese de teatru în care se evocau regi, se povesteau faptele lor eroice, de biruință, iar poporul aplauda. În același timp, clericii – de altfel singurii care știau să scrie și să citească – jucau un rol important în educarea plebei. Unii critici spun că biserica și monarhia acelor vremuri controlau împreună ceea ce ajungea la urechile sau sub ochii poporului. Cu alte cuvinte, alături de cuvântările ecleziastice, teatrul era o unealtă de manipulare.
Modernismul ni-l dă pe Ionesco, un răzvrătit al perioadei interbelice. Asemeni lui Samuel Beckett, autorul nostru este promotor al suprarealismului, criticând dezacordurile dintre credințe, convingeri, ideologii și acțiunile efective. Creator al unei forme de artă extrem de curajoase și deloc ușor de digerat, – teatrul absurdului – Ionesco este un teribilist prin definiție, un fin observator al firii umane, până în cele mai întunecate cotloane ale acesteia.
Scaunele este o creație metafizică de o greutate incomensurabilă. Ni-i aduce în față pe doi actori irepetabili, respectiv Oana Pellea și Răzvan Vasilescu, care interpretează rolul unui cuplu de bătrâni ce trăiesc din amintiri și închipuiri. Întreaga scenografie ajută la conturarea unui univers imaginar al celor doi bătrâni ce trăiesc complet izolați de lume. Mai mult, cele două personaje par să fie singurele care au supraviețuit unei catastrofe naturale sau ceva așa…
Fiind vorba de Ionesco, știi din start că ești în fața unui scenariu la prima vedere simplist, tragi-comic, plin de absurdități, lipsit, în aparență, de sens. Dar nu este deloc simplu modul în care autorul ne prezintă purgatoriul existenței umane. Iar grotescul textului este însuflețit, umanizat de cei doi actori. Piesa devine foarte emoționantă datorită jocului fără cusur al acestora.
Semiramida si Puiul ei sunt o metaforă – cea a eului intrinsec al fiecăruia dintre noi, o reprezentație a ceea ce cinismul lui Ionesco doar schițează. Ceea ce pare fără sens, discursul dezorganizat al personajelor, penibilul, grotescul, capătă formă și sens, se nuanțează în fiecare dintre privitori.
Felix Alexa, regizorul piesei, spune despre aceasta că este „poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existența, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Cinism salvator.”
Scaunele invită la autoanaliză și reflecție, iar însetații după idei se vor încărca cu reflecții care mai de care mai profunde: Cine sunt Semiramida și Puiul ei? Oare sinuciderea celor două personaje ar trebui luată ca atare sau este o metaforă a declinului ființei umane? Oare cei doi au, într-adevăr, 94, respectiv 95 de ani sau vârsta este doar o metaforă a îmbătrânirii premature a sufletului?
Vă invit, deci, să mergeți la o piesă “grea” pusă în scenă la Bulandra. Nu cred că există prea multe alte piese care să egaleze Scaunele.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul Bucureștii Vechi și Noi.
Scaunele, de Eugène Ionesco
Teatrul “Bulandra”
Distribuție: Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Vlad Logigan/ Gabriel Spahiu
Regie: Felix Adela
Scenografia: Diana Ruxandra Ion