Sunt interesată de natura umană și de ceea ce motivează oamenii să acționeze, uneori în moduri ciudate în anumite situații. În scrierile mele am încercat să explorez acele laturi întunecate ale individului, să cercetez amănunțit temerile, obsesiile, dorințele, mereu într-un context recognoscibil, cu care spectatorul să se poată identifica, dar lăsând spațiu pentru imaginație și poetic, spune Marilia Samper. Și i-a ieșit de minune în Umbre.
Două familii locuiesc în două case despărțite de un perete invizibil. În prim-plan este Alba, o tânără care își dojenește părinții aflați încă în toiul unei iubiri adolescentine. Cei trei alcătuiesc o familie fericită, modernă, inchegată. Legătura dintre ei se dizolvă odată cu dispariția Albei, plecată la o petrecere de la care avea să nu se mai întoarcă.
În plan secund, un tată alcoolic, care nu își mai poate controla mânia provocată de pierderea soției sale și un fiu sensibil, torturat de duritatea singurului său părinte, își trăiesc drama separat.
Scena sălii Atelier a TNB este încărcată de metaforă, de indicii care să te ajute să deslușești misterul. Pădurea, care pare să fi înghițit-o pe Alba, este redată prin niște cutii mari din sticlă, transparente, din interiorul cărora se reflectă trunchiuri de copaci și o ploaie ce nu mai contenește. Covorul de frunze așezat nu doar în pădure, ci și în locuințe, face să pară că pădurea a înghițit totul, casele, oamenii, sufletele lor.
Vlad Cristache semnează regia, scenografia, muzica, luminile. Face, practic, munca unei întregi echipe. Un regizor atât de tânăr, care are o viziune atât de puternică, în mod clar va mai spune multe pe scena românească și poate și mai departe de atât. Însăși autoarea piesei spune despre el: Eu cred că el are un limbaj personal, o estetică proprie, cu totul specială. A știut să găsească, folosind propriul limbaj, înțelesul textului scris de mine.
Mai departe, ne confruntăm cu radiografia sufletului în fața suferinței. Unii oameni se pierd și pe ei înșiși atunci când pierd pe cineva drag, în timp ce alții reînvie din propria cenușă ori de câte ori este nevoie și merg mai departe. Mama Albei se transformă întru totul. Se închide cu timpul, dezumanizarea completă având loc când îl ucide pe străinul pe care îl întâlnește în pădure. În antiteză îl regăsim pe tatăl Albei, care, deși a împărtășit aceeași suferință cu cea a mamei, a gestionat diferit durerea. S-a agățat puternic de speranță, nu s-a lăsat absorbit de abisul care i-a smuls soția din brațe definitiv. Rămâne lucid, conștient de faptul că are nevoie de rațiune ca să își poate găsi fiica.
Finalul este complet neașteptat. Ni-l anunță însăși autoarea: Eu îmi propusesem să scriu despre absență și despre pierderea cuiva drag, despre cum se poate gestiona durerea în urma unei astfel de pierderi. Până la urmă, pe parcursul procesului de creație, am descoperit că, în fond, singurul lucru care poate calma, într-o oarecare măsură, această durere este iubirea.
Piesa se încheie cu un moment poetic unic, de o căldură și o sensibilitate care a umezit ochii tuturor. Știți iubirea aceea ideală, la care visăm cu toții? Să îmbătrânești mână în mână cu persoana iubită, să îți fie casă, confident(ă), prieten(ă), iubit(ă) până la capăt? Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc interpretează un moment de acest gen, epic. Mariana Mihuț o interpretează pe Alba ajunsă la vârsta a treia, oarbă, alături de cel care i-a stat alături din copilărie, amândoi în scaune cu rotile, povestindu-și temerile, cea mai mare fiind aceea de a nu rămâne unul fără celălalt.
De ce mă iubești? , întreabă bătrâna. Pentru picioarele tale reci, pentru ușile trântite când ne certăm, pentru prostiile de care râdem, îi răspunde, cu gingășie, partenerul de (o) viață.
Sneak peek:
Traducerea Florin Galiș și IuniaMircescu
Distribuția:
Mama ANA CIONTEA
Tatăl GHEORGHE VISU
Bătrânica MARIANA MIHUȚ
Bătrânelul VICTOR REBENGIUC
Bărbatul MIRCEA RUSU
Străinul GAVRIL PĂTRU
Fata ALEXANDRA SĂLCEANU
Băiatul EMILIAN MÂRNEA
Regia, scenografia, ilustrația muzicală și lighting design VLAD CRISTACHE