Încontro mergem? În „Pădurea Spânzuraților”, de Liviu Rebreanu

Arta este, fără doar și poate, una dintre cele mai eficiente terapii. De altfel, cele mai reușite opere de artă au fost create în momente de anxietate, de alienare, de însingurare, ori în urma unor drame personale ale autorilor. Este și cazul operei lui Rebreanu, despre care s-a spus că este unul dintre cele mai bune romane românești scrise vreodată. Pădurea Spânzuraților, roman realist, are la bază o poveste adevărată, cea a morții fratelui autorului prin spânzurare, în timpul primului război mondial. Acesta din urmă a fost prins în timp ce încerca să dezerteze în tabăra românească.

Unii critici spun despre Pădurea Spânzuraților că este un roman anti-război, alții îi atribuie o notă religioasă, datorită trimiterilor către Dumnezeu și credință. Însă tema principală a operei este conflictul interior al personajului principal. Este, așadar, un roman psihologic.

În sala mare, arhiplină, a Teatrului Național, se joacă, din nou cu casa închisă, Pădurea Spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. URA REA reprezintă primele cuvinte care se proiectează pe ecran. Se completează, apoi, restul de litere ce compun numele piesei: PăduREA SpânzURAților. Pe scenă, în zgomot de drujbe pe fundal, stau niște bărbați musculoși, la bustul gol, sprijiniți de cioturi de copaci. Țin în mâini fierăstraie. Ne încântă apoi bătrâna Teodora Purja cu o doină înduioșătoare.  Își fac apariția tinerii care se distrează în barul ce poartă numele de The Hanged. Practic, trecutul și prezentul stau la aceeași masă. Sau mai bine zis, pe aceeași scenă.

Avem, așadar un preview al unei piese clasice reinterpretate. Spectacolul începe dur, fără rețineri, fără ocolișuri și continuă așa, până la final: Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări: Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut… – regizorul Radu Afrim.

Apostol Bologa, student la filosofie, o iubește pe Marta. Fiindcă ea este atrasă de uniformele militare, Apostol se înrolează în armată, deși nu a urmat niciun stagiu militar. Asta, însă, nu o determină pe Marta să îi fie credincioasă.

– Mama, zilele astea am să plec și eu la război.
– Unde să te duci?! Ce război e ăsta?! Să mori pe acolo?! Pentru cine?! Și pentru ce???
– Pentru patrie.
– Da’ noi avem patrie?! Asta nu-i patrie, călca-o-ar caii rușilor in picioare s-o calce! 

Deși pleacă la luptă și ajunge să fie recunoscut pentru vitejia sa, Apostol își păstrează trăsăturile filosofice. În el se dă o bătălie între datoria asumatā de rāzboinic și conștiință, moralitate: Eu cred că civilizația a falsificat pe om și l-a înrăit; omul primitiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!… Imensei majorități a omenirii civilizația nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune față în față milioane de oameni și care ucide mii și mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizației se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiați suferind de plictiseală și de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizația e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire! (…) Civilizația d-tale stârnește în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ți ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire” a civilizației a dărâmat câte-o bucățică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine… (…) Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!

Drumul său inițiatic este presărat cu întâmplări ce nu fac decât să scoată la iveală umanitatea personajului: se îndrăgostește de țărăncuța Ilona, imaginea lui Svoboda spânzurat îl urmărește pe tot parcursul piesei, iar când este numit de către generalul Karg în curtea marțială să condamne niște soldați români la moarte, încearcă să dezerteze.

Alexandru Potocean îl interpretează pe Apostol Bologa. După ce am văzut piesa, nu cred că ar fi fost nimeni altcineva mai potrivit pentru rolul acesta. Am închis ochii și am ascultat doar unele dintre monologurile eroului. Nu am avut nevoie de mai mult. Impecabil! Marius Manole joacă rolul Conștiinței. Este un rol diferit față de cele cu care m-a obișnuit pe mine, cel puțin, actorul. Aici este conținut, este introspect, este rezultatul dedublării eroului Bologa. Și este magnific. Are scene în care potențează rolul lui Bologa prin simple gesturi, ca un mim.

Richard Bovnoczki, adică Klapka, fost avocat, actual  comandant de oaste, este bun, uman și impunător deopotrivă. Ciprian Nicula aka Petre nu se dezice nici de această dată, este electric, electrizant, o figură proaspătă, dar foarte bine asumată. Raluca Aprodu (Ilona) este jucăușă, gravă, atunci când este cazul. Istvan Teglas interpretează două personaje, respectiv pe generalul fără cap, Luminăția Sa generalul Karg, pretutindeni însoțit de un candelabru, simbol al decadenței, al opulenței, dar și pe Varga. O dublă transpunere absolut remarcabilă a actorului! Marta, respectiv Ada Galeș este amuzantă, dar și hotărâtă. Doamna Bologa, respectiv Natalia Călin reprezintă tipologia femeii de la țară îndreptată către credință, care își împarte dragostea între Dumnezeu și fiul ei. Extrem de expresivă, Natalia Călin transmite o emoție autentică, naturală.

În piesă se folosesc multe elemente ale baletului contemporan, de care este „vinovată” coregrafa Andrea Gavriliu. M-a impresionat teribil felul în care Octavian Voina a exemplificat chinuiala personajului său, Svoboda, în timp ce se zbătea să moară. M-a cutremurat, efectiv. Sunt și momente de freeze al personajelor, de narațiune în narațiune. Foarte smart alese, foarte bine executate, de foarte mare efect și extrem de utile, fiindcă pe tine, spectatorul, te țin activ pe toată durata celor 3 ore 40 de minute. Și nu e puțin lucru să ieși de la o piesă de atâtea ceasuri fresh.

S-au făcut trimiteri la războaie, dar și la protestele recente din Piața Victoriei, la problematica defrișărilor, la abuzul asupra animalelor, la un trecut plin de sacrificiu pentru un prezent marcat de tehnologie și aparențe. Iar despre război s-a povestit mult, dar nu așa cum ne-a obișnuit mass-media, cu patriotism și admirație – s-au arătat fețele ascunse ale participanților la luptă, dorurile lor, iubirile lor, speranțele lor, durerea fizică și cea emoțională. S-au cântat doine de jale. S-a încheiat totul cu întrebarea Unde mergem?

Radu Afrim nu transmite un mesaj patriotic, nici nu e vreun naționalist. El doar relatează evenimente, lăsând publicul să-și tragă propriile concluzii, să-și ridice propriile întrebări. Deci, încotro ne îndreptăm?

Reacția finală a publicului? S-a aplaudat minute în șir, iar lumea parcă nu voia să plece acasă. Cred că este cel mai bun spectacol-manifest din ultima vreme, un spectacol-manifest căruia nu îi lipsește nimic, un spectacol-manifest de 5 stele, dar doar fiindcă 5 este nota maximă. Și mai cred că merită să fie premiat. Iar de văzut, zic că ar trebui să îl vadă toată lumea. Din mai multe motive. Doar că trebuie să vă procurați bilete din timp, urmăriți event-urile de pe site-ul TNB ori Facebook, cu siguranță că veți avea parte de o experiență nemaipomenită!

Acest articol a fost publicat și pe site-ul Bucureștii Vechi și Noi.

Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” Bucureşti

Pădurea spânzuraţilor

după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

Regia tehnică: Costi Lupşa

Fotografii: Adi Bulboacă

Distribuție: