One way ticket to… “Neverland”, de Iulia Rugină

foto-Adi-Marineci

Petreceri private, aniversări, seri și nopți cu izul anilor ’90 se tot organizează și par să fie la mare căutare de către generațiile care au stat martore vremurilor ălora, dar și de către cele “mai actuale”, care sunt curioase să vadă cum se distra lumea pe atunci. Ei, și sigur că m-au năpădit toate nostalgiile, când am auzit că se pune în scenă un spectacol de acest gen. Și one-woman show, unde mai pui!

Tot decorul îmi părea familiar, de parcă odată ce am intrat în sală, m-am urcat într-o mașină a timpului și m-am dat jos în dormitorul adolescenței mele: o canapea simplă, un televizor cu tub, un cel mult Pentium, dacă nu chiar 486 așezat pe un birouaș doldora de cărți. Și ea, Alexandra, povestind despre experiența concertului lui Michael Jackson din ’92. Dar nu orișicum, își dă bip cu prietenele și apoi se sună pe fix. Am zâmbit, așa făceam.

Revenind la Alexandra… Așa, deci, ea este norocoasa care l-a îmbrățișat pe Rege pe scenă! Îi mărturisește prietenei ei cum s-a îndrăgostit de Michael și cum simte că și el o iubește înapoi. Este prima ei iubire, o iubire platonică, așa cum am trăit și noi la vârsta ei. Câtă inocență… Iar zâmbesc. La cei 16 ani ai ei, Alexandra merge la liceu, are anxietăți specifice vârstei, e în conflict cu părinții – cele obișnuite, știți voi, conflictul dintre generații. Îi urmărim evoluția timp de 26 de ani și ne regăsim înspăimântător de mult, de parcă Iulia Rugină, regizoarea, a făcut înainte un studiu de caz și pe baza cifrelor a montat spectacolul. Alexandra trăiește povești de iubire, incertitudini personale, profesionale, uneori și-o face cu mâna ei, alteori este victimă a sexismului – acum că se vorbește atât de mult despre sexism, e șocant să îl identifici atât de pregnant în trecut, când făcea pur și simplu parte din normalitate.

Am ascultat, împreună cu Alexandra, muzică tare bună, mi-am reamintit cum foloseam telefoanele acelea mici, cu butoane, mi-am reamintit cu drag de fail-urile vestimentare din vremea aia. Și am zâmbit din nou. Parcă eram eu la capătul celălalt al firului, povestind cu Alexandra câte-n lună și în stele. Am făcut, cumva, o retrospectivă a ultimilor 20 de ani din viața mea. Ușor-ușor, și-a făcut loc tehnologia avansată. În 2018, Alexandra comunică pe Skype, are laptop, se îmbracă fancy și călătorește mult. Practic, Ioana Flora ne-a acompaniat înapoi în timp și a pus degetul pe câteva dintre lucrurile specifice vremurilor ălora, arătând cât de mult s-au schimbat sau nu. Și ne-a făcut să înțelegem de ce am luat unele decizii, de ce unii oameni nu mai fac parte din viața noastră, de ce unele lucruri au rămas la fel. Alături de proiecțiile multimedia de mare efect, Iulia Rugină și fabuloasa Ioana Flora amintesc despre evenimentele tragice ce au marcat ultimii 20 de ani, precum prăbușirea Turnurilor Gemene și Colectiv.

Așa cum declară și regizoarea, Neverland spune povestea unei femei, a evoluției acesteia, fără intenția de a crea controverse politice sau sociale: Eu nu cred că Neverlandul există în altă parte decât în capul nostru, Neverlandul este doar ceea ce ea caută și caută. Nu cred că trăim cu toții acolo, nu cred că ajungem cu toții acolo pentru că trebuie să fii un anumit tip de om pentru a-ți dori această călătorie. Tocmai asta am vrut să urmărim, nu am vrut să dăm verdicte, asta e bine, asta e rău, ci să urmărim traseul și transformarea unei femei de la cel mai fericit moment din viața ei, sau cel puțin așa crede ea, la o destrămare cumva emoțională destul de puternică dar care nu e neapărat justificată de ceva, adică nu e neapărat vina cuiva, nu am vrut să arătăm cu degetul, am vrut doar să urmărim ce este în interior, în camera unei femei, în viața ei intimă.

Neverland este un tribut adus generației Peter Pan, despre care se spune că refuză să se supună normelor sociale, care nu se căsătorește ca să intre în rând cu lumea, care nu se sfiește să iasă din relații în care nu se mai regăsește. Este o poveste tare frumoasă, cu un timeline îndelungat, dar care nu e nicicum forțat sau grăbit pe scenă. Vă recomand să mergeți la Apollo111, fie că sunteți reprezentanți ai generației Peter Pan, fie că nu, este o experiență ce merită trăită de oricine!

 

Actriță: Ioana Flora

Concept: Iulia Rugină, Ioana Flora

Scenariu și regie: Iulia Rugină

Scenografie: Andreea Popa

Construcție decor: Marius Bărdășan, Cristian Bărdășan, Bianca Micu

Costume: Laura Hîncu

Light design scenă: Alin Popa

Light design video: Mișu Ionescu

Proiecție video: Viorel Petric, Iulia Rugina

Sound design: Dumitru Alexandru

Coregrafie: Oana Răsuceanu

Roluri adiționale: Eduard Haris, Alina Grigore

Voci adiționale: Ion Rusu, Floriela Grapini, Eugen Matei Lumezianu, Dumitru Alexandru

Producător: Asociația Culturală Control N

Promovare și PR: Oana Dobre

Identitate vizuală: Glitch Shop

Dă mai departe

Leave a Reply

avatar
  Subscribe  
Notify of