Aseară l-am cunoscut pe Luca. Deși mai mic decât fratele său, are responsabilități de om mare. Practic, la numai 14 ani, nu doar că are grijă de el, dar se ocupă adesea și de Marc, care are 16 ani. Copiii de vârsta lui Luca par să râdă mai mult; să copilărească încă în voie, fără prea multe griji; să se joace mai mult. I-ar plăcea, poate, să se joace și el cu Marc, dar acestuia nu îi place să fie atins… Își întreabă mama dacă fratele său are un înger păzitor, pentru că e dispus să i-l cedeze pe-al lui. Mama îi răspunde că Marc ar avea nevoie de vreo cinci, așa că se apucă să îi creioneze acestuia cei cinci îngeri păzitori: Unul care să-i traducă lumea, unul care să-i stingă zgomotele atunci când devin insuportabile, unul care să poată vedea pericolele din jurul lui, unul care să-i ordoneze nasturii și unul care să-l țină la un loc atunci când e rupt în zeci de bucăți.
Tot aseară l-am cunoscut și pe Marc. Oamenii îl percep mai dificil, ciudat, uneori răsfățat. Își feresc copiii de el. Marc se teme de locuri aglomerate, de oameni în general – poate că are doar o intuiție bună în ce-i privește. Nu mănâncă bomboane galbene pentru că nu îi place galbenul și nu suportă să fie atins. Funcționează după niște tipare de la care nu trebuie să se abată, altminteri se simte pierdut. Nu știe să se exprime prea bine, așa că mușcă, plânge, se chircește, până ce îi este declamată formula ce îl alină, dar care, paradoxal, pe mama pare să o înnebunească: Marc – Mama – Luca – Pat – Bună dimineața – Papuci – Baie – Periuță…
Aseară am cunoscut-o și pe Mama. O mamă singură, abandonată nu doar de bărbatul devenit doar o liniuță, ci de întregul sistem, de societatea lipsită de empatie. O mamă care nu deține formule magice pentru a rezolva situații-limită la care este expusă în mod nearbitrar, dar care, forțată de circumstanțe, le inventează. Traiul cu 2 adolescenți, băieți pe deasupra, unul normal, celălalt special, ar goli pe oricine de ultima urmă de viață, dar ea pare să aibă niște rezerve printr-un cotlon pe care nici ea nu-l știa accesibil până ce nu a descoperit că Marc are autism sever.
Pe scena de la Replika, Katia Pascariu devine vocea unei bucăți de lume estropiată, uitată dinadins, mereu pusă pe liste de așteptare. Devine efigia unei lumi care nu reprezintă niciodată o prioritate a societății ăsteia tot mai incisivă, tot mai auto-suficientă, în care nu e loc și timp de respectat nevoile tuturor, fără excepție. În lumea noastră lovită crunt de abrutizare, ori corespunzi, ori… problema ta ce și cum faci, dar faci cumva să te supui normelor.
Spectacolul reprezintă o radiografie a mamei într-o aparentă devitalizare progresivă, dar care de fapt devine o adevărată wonder woman, tot mai puternică cu fiecare cădere, cu fiecare piedică, cu fiecare nevroză. Ne arată ce și unde doare neputința, nedreptatea, ne arată cum durerile îi umplu trupul de cicatrici, ca apoi să se remonteze, să își pună hainele, tocurile cui, rujul și să pornească în cele 12 ore către Toată liniștea din lume. Ingenioasă alegerea de a implica publicul atât de profund în poveste, de a-l responsabiliza cumva acolo, pe loc și, poate, și în afara Centrului Replika.
Deși ni se înfățișează doar Mama pe scenă, actrița ce o interpretează reușește într-un mod uluitor să le facă simțită prezența celorlalte două personaje. Comunică cu ele atât de natural, aproape neîntrerupt, cu modulații, încât chiar și în timpul monoloagelor Luca și Marc par să o privească de undeva din proximitate. Pentru rolul atât de complex, emoționant, lipsit de patetism, dur interpretat absolut impecabil și răvășitor, cred că actrița Katia Pascariu ar merita să fie remarcată de către UNITER.
De altfel, textul Mihaelei Michailov și al lui Radu Apostol, pus în scenă de Radu Apostol, cu o scenografie semnată de Gabi Albu și cu o muzică made by Alex Bălă nu prea avea cum să fie altfel decât a blast. Mergeți să vedeți spectacolul acesta, nu vezi așa demonstrație de forță în fiecare zi. Ori săptămână. Ori lună. Ori an.
În încheiere, să nu uităm că 1 din 68 de copii din România este diagnosticat, la un moment dat, cu autism. Numărul este, din nefericire, în creștere. Înainte de a întreba autoritățile ce fac pentru ei, ar cam fi cazul să ne întrebăm pe noi dacă ceea ce facem, noi între noi, e semn că respectăm dignitatis a fiecărui om. Dintre toate bolile din lume, nu e boală mai grea decât omul…
de Mihaela Michailov și Radu Apostol
Distribuție: Katia Pascariu
Regie &lighting design: Radu Apostol
Scenografie: Gabi Albu
Spațiul sonor & muzica: Alex Bălă
Video: Elena Găgeanu
Mișcare: Paul Dunca
Afiș: Agata Tabacu