Captain Amazing, de Alistair McDowall

Poveștile se spun dintotdeauna. Creștem cu ele, trăim prin ele, învățăm ce să Da și ce să Nu din ele. Primele povești pe care le auzim sunt cu prinți, prințese și supereroi gata să salveze lumea din situații ce par imposibil de traversat.

Uneori, când realitatea nu ne oferă niciun cotlon în care să ne pitulăm, fugim înapoi în noi și căutăm cu disperare povești de care să ne agățăm… Poate una știută deja din copilărie, când ne tolăneam în poala preferată, poate una ascultată la radio, ori ingerată din ultima carte citită sau chiar una inventată de propria minte care se zbate să răzbească.

M-am așezat, după mult prea multă vreme, pe un scaun din față într-o sală de teatru și m-am lăsat purtată de poveste. De povești. De emoțiile pe care le iubesc, pentru că mă urmăresc multă vreme după ce am părăsit sala. Captain Amazing, o spun din start, este genul acela de spectacol care rămâne cu tine.

Întotdeauna mi-au plăcut sălile intime de teatru, cum e și cea de la unteatru, unde s-a jucat/ se joacă Captain Amazing. Se simte o vibrație specială între tine și actor(i), mai ales dacă te trezești privit adânc în ochi. Se creează o chimie care te face să te simți foarte în largul tău, te simți văzut, înțeles, ești privit și privești cu empatie.

Captain Amazing este super-erou part time, iar, în restul timpului, este Mark, – tată, soț, angajat – un tip introvertit în căutarea unei Fortărețe a Singurătății. El pare să înfrângă izolarea și singurătatea prin intermediul imaginației.

Acțiunea ce pare să întregească un scenariu de comic book se derulează într-un tempo foarte rapid, fără a pierde, însă, publicul pe drum. Eroul te ia cu el în fiecare scenă și te pune, uneori, în locul lui, alteori, în poziția interlocutorului lui. Sau adaugi, pur și simplu, umbrelor și vocilor din fața ta chipuri familiare și începi să înțelegi mai bine oamenii aceia, îți răspunzi la niște De ce-uri care te frământau de ceva timp și pleci mai ușurat de ele și mai bogat în învățăminte. Iei ce îți trebuie de acolo.

Pornind de la un decor minimal, Nicolae Constantin Tănase creează un întreg univers fantastic, care îți pune imaginația la treabă și la care ajungi cu inima și mintea toată. Absolut ingenioasă abordarea, excelent mix de tehnici regizorale! Încă o dată, se vede treaba că poți, din foarte puțin, să obții efectul Wow!

Liviu Romanescu realizeaza un one man show de excepție! E cu adevărat uluitor și pare să aibă ceva superputeri, având în vedere cu câtă lejeritate face pasajul către alt și alt personaj. Am râs copios cu el, am și plâns și am rămas cu gândul că îl privesc, de acum, cu și mai multă admirație. Este extrem de talentat, cameleonic, exact, precis, flawless. Și nu blufez – a jucat fără cusur o partitură extrem de complexă, pe care a părut să o aibă la degetul mic. Cred, sincer, că este de remarcat de către UNITER pentru rolul acesta.

Fără a deconspira alte detalii din poveste, spun doar că spectacolul Captain Amazing vorbește despre traumă, despre singurătate, despre iubire și despre cum ea uneori nu e suficientă. Vorbește despre fragilitatea umană și despre mult prea cruda realitate pe care trebuie, vrei sau nu, să o înfrunți. Despre realitatea care îți scoate mantia de super-erou de pe umeri și te lasă vulnerabil în fața ei.

Nu ezitați să mergeți să vedeți Captain Amazing la unteatru, e cu adevărat amazing ce se întâmplă acolo!