Multiversul iubirii în „Constelații”, de Nick Payne

Sursa: http://www.teatrulact.ro/movies/constelatii/

În Londra lui 2012, la Royal Court, avea să se pună în scenă pentru prima dată Constelații, cea de-a doua piesă pe lista favoritelor noastre.

Nick Payne, dramaturg contemporan recunoscut pentru geniul său, se inspiră dintr-un documentar ce susține teoria existenței mai multor universuri.

Multiversul i-a părut lui Payne o idee “terifiantă și foarte romantică” (traducere proprie) la început. Un cosmolog al Universității din Sussex l-a prevenit, însă, că povestea multiversului ar putea fi periculoasă, percepută eronat: Ca și cum cineva ar putea ucide doar pentru că ar ști că cel ucis ar trăi, apoi, într-un alt univers; nu ar mai exista consecințe și nici conștiință.

Pe măsură ce scria, Payne a realizat că, indiferent de câte universuri ar exista, singura constantă este moartea: “Mai degrabă, cred că asta e. Asta e tot.” (traducere proprie) Și tot despre asta este și Constelații.

Marianne este fizician la Universitatea din Sussex, iar Roland este apicultor. Ei se cunosc și se îndrăgostesc la un grătar. Și se tot cunosc și se tot îndrăgostesc, pe tot parcursul piesei.

Ana Ularu și Radu Iacoban au un joc mimic confuzionant la început, dar care apoi, tot repetându-se, devine clar: studiind gestica lor, realizezi tipologia fiecărui personaj, împreună cu trăirile acestuia. Practic, nu mai e nevoie de cuvinte acolo. Anticipezi finalul. Sau cel puțin așa crezi…

Ana si Radu, Marianne si Roland, reiau aceleași replici, dar în moduri diferite. Alter ego-urile celor 2 personaje sunt, de fapt, infinitele posibilități prin care poate începe o poveste de iubire.

Iubirea capătă diverse forme, în timp ce textul este același. Pentru personaje, pare a fi epuizant să repete același text la nesfârșit, schimbând doar rolurile de dominat și dominator între ei, tonul vocii și mimica. Iar pentru privitor, este de-a dreptul fascinant. Imposibil să nu te recunoști în măcar unul dintre scenariile prin care sunt trecute personajele.

Este halucinant felul în care Ana Ularu se transformă în altcineva, într-o clipă. Este uluitor de expresivă și versatilă, iar Radu o completează perfect. El joacă rolul bărbatului șarmant și inocent, un pic stângaci din pricina complexității personajului feminin. Cei doi, deși complet diferiți, construiesc la infinit universuri, pornind din același punct.

Marianne, care află că este bolnavă de cancer, trece prin toate stadiile mentale prin care trece un bolnav terminal, pornind de la negare și ajungând la acceptare. Replica finală pe care i-o dă lui Roland, în încercarea de a-l încuraja să meargă mai departe, este extrem de înduioșătoare: Avem tot timpul pe care l-am avut dintotdeauna. Tu ai încă tot timpul nostru.

Nu se știe ce i-a unit pe cei doi. Nu se știe nici măcar care dintre povești din care univers s-a adeverit. Singura constantă, așa cum spune și Payne, este moartea.

Sentimentul pe care l-am avut, în timpul piesei și după, a fost de conștientizare a greutății fiecărui cuvânt spus de către mine, al fiecărei acțiuni, al fiecărei decizii luate sau de luat. M-a făcut să îmi creez multiversul meu, să îmi acord puțin timp, în toată goana de zi cu zi și să mă întreb Ce-ar fi (fost) dacă…?

O relație în toate posibilitățile sale de iubire și eroare, în univers, în multivers…

Publicată de Teatrul Act pe Marţi, 23 octombrie 2018

 

Teatrul Act

„Constelații” de Nick Payne

Regia: Radu Iacoban

Distribuţie: Ana Ularu și Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Video: Tudor Prodan, Light design: Bogdan Gheorghiu

 

Dă mai departe
avatar